Ghid de succes in acvaristica

Marea majoritate a apelor Americii de Sud sunt dulci și acide, în timp ce în America Centrală, acestea sunt alcaline și dure.

Celebrul pH

pH-ul (potențial hidrogen) este considerat ca un bun indicator al unui anumit echilibru biologic și chimic al apei, de aceea măsurarea sa este indispensabilă în acvaristică. Magazinele propun mai multe tipuri de sisteme de testare a apei, foarte ușor de folosit. Se prelevează câțiva mililitri de apă într-o eprubetă și adăugăm un reactiv care colorează apa. Rezultatul obținut este comparată apoi cu cu un eșation de culori. Eșalonată de la 0 la 14, valoarea indicată indică aciditatea sau bazicitatea apei. O valoare mai mică de 7 indică faptul că apa este acidă și mai mare de 7 că apa este bazică sau alcalină. Apa de la robinet are de regulă un pH care merge de la 7 la 7,8 ceea ce permite menținerea multor specii tropicale de pești. Dar asta nu înseamnă că testarea apei nu este necesară fiindcă o variație bruscă a pH-ului poate fi fatlă peștilor.

Pentru reproducerea peștilor, unii acvariști au tendința să modifice pH-ul apei. Dacă este relativ ușor să crești valoarea sa, prin folosirea bicarbonatului de sodiu, în schimb este mult mai ușor să o cobori. Din fericire, pe piață există osmozoare grație cărora ne putem juca mai ușor cu calitatea apei.

Duritatea totală

Apa care se infiltrează în sol se va încărca cu o cantitate mai mult sau mai puțin importantă de săruri minerale care sunt în principal calciul și magneziul.

Este, de aceea, important să cunoaștem mineralitatea apei pe care o vom folosi pentru întreținerea acvariului.

Comerțul acvarist propune numeroase testere de măsurare a durității TH (titlu hidrotimetric) sau dGH (test în grade germane), bazate pe un principiu colorimetric.

Umplem o eprubetă cu o cantitate exactă de apă și adăugăm un reactiv picătură cu picătură.

Încă de la prima picătură, apa se colorează diferit, în funcție de producătorul testerului. Numărul de picături necesare pentru culoare ca să se transforme- din galben în albastru de exemplu- indică o cifră care corespunde durității apei, exprimată în grade.

De asemenea, există testere care controlează duritatea carbonatată: TAC-ul (titlu alcalimetric complet) sau dKH în germană, care permite cunoașterea nivelului de calcar prezent în apă. Cu rare excepții, TAC-ul este, în mod natural, inferior TH-ului și echivalează cu aproape 80% din acesta.

Cum scădem duritatea

Pentru a scădea duritatea, este suficient să îndoiți apa cu o alta mai puțin dură. Putem folosi apă osmozată (adesea disponibilă în comerțul specializat). Apa de ploaie este bună dacă este adunată în recipiente din plastic aliementar, evitând regiunile cu risc de poluare atmosferică. Pentru a crește duritatea, putem introduce un pumn de nisip de corali în cuva filtrului. Un decor din roci calcaroase permite în egală măsură creșterea durității. Un control frecvent al TH-ului este atunci necesar.

Alte calități ale apei...

Aceste noțiuni de pH și TH nu trebuie să vă facă să uitați reflexul de a controla parametrii acvariului: temperatură, care trebuie să se situeze în jurul valorii de 25°C pentru majoritatea plantelor și peștilor tropicali. Apa din acvariu nu trebuie să miroasă a ou stricat sau amoniac. Un bazin sănătos trebuie să degaje un miros de pământ tipic. Apa trebuie să fie limpede, uneori mai gălbuie din cauza taninului pe care îl conțin rădăcinile lemnoase, și, în niciun caz, să nu prezinte particule în suspensie.

pH variabil

Acest fenomen se datorează fotosintezei plantelor fiind un lucru absolut normal. Prelevările trebuie să fie întotdeauna făcute la aceleași ore pentru a fi semnificative. pH-ul este mai scăzut dimineața decât seara și poate varia, de exemplu, de la 7,2 la 8, în același acvariu.

Valorile durității

Puteți afla ce duritate (TH) are apa din acvariul vostru, în funcție de tabelul următor (duritatea este exprimată în grade franțuzești):

• între 0 și 5°= foarte dulce (în cazul unui acvariu cu discuși);
• între 6 și 10°= dulce (peștii din Amazonia, Africa occidentală sau Asia de sud-est);
• între 11 și 15°= mediu dură (America Centrală);
• între 16 și 30°= dură (marile lacuri africane);
• Peste 30°= foarte dură (cazuri foarte rare!)

Grade franțuzești sau germane?

Unitatea de măsurare a durității nu este universală și se întâmplă foarte des să găsim în comerț testere care să folosească gradele germane. În acest caz, înmulțiți rezultatul cu 1,78 pentru a converti valoarea în grade franțuzești.

Articol oferit de revista Aquarium-Terrarium

www.aquarium-terrarium.ro

Cereţi un sfat

Este preferabil să solicitaţi sfatul unui acvarist cu experiemţă sau să consultaţi presa sau literatura de specialitate. De asemenea, descrieţi vânzătorului din petshop toate caracteristicile acvariului vostru (volum, echipament, parametri apei) pentru a vă orienta spre speciile potrivite. Totodată, este indicat să vă informaţi despre comportamentul peştilor. Anumiţi peşti nu se vor dezvolta decât în grup şi vor fi foarte stresaţi în singurătate. Alţii, în schimb, nu pot coabita cu semeni de-ai lor. Observaţi bine peştii puşi în vânzare şi nu cumpăraţi decât indivizi sănătoşi, adică vioi, coloraţi, care înoată corespunzător şi au înotătoarele deschise. Orice individ care prezintă o pată suspectă, un înot oscilant sau o respiraţie rapidă va trebui evitat. Bineînţeles, este indispensabil să aveţi răbdare şi să introduceţi peştii abia după trei săptămâni de la punerea în funcţiune a acvariului, perioadă necesară stabilizării ciclului azotului. De asemenea, ar fi ideal ca, imediat după achiziţionare, peştii să fie instalaţi într-un bazin carantină, înainte de a fi introduşi în “casa” lor definitivă.

Specii potrivite

Guppy sau Poecilia reticulata este starul inconstestabil al unui prim acvariu. Şi asta datorită numeroaselor atuuri pe care le are această specie. De talie mică, de obicei 3 cm masculul şi 6 cm femela, acest peşte nonteritorial, foarte activ şi social animă straturile superioare ale acvariului. Masculul nu pare să aibă decât două preocupări: să se hrănească şi să facă paradă pe lângă femelă, cu înotătoarele deschise, pentru a o seduce. Populaţia trebuie să cuprindă câţiva masculi şi numeroase femele, pentru ca acestea să poată să mai “scape” asalturilor masculine. De reţinut că ar fi ideal un minim de două femele la un mascul. Obiectul a numeroase selecţii, guppy prezintă astăzi o mare diversitate de culori şi de forme ale înotătoarei caudale. Uşor de reprodus, acest ovovivipar eliberează pui deja formaţi care încep să se agite prin acvariu abia ieşiţi din pântecul maternal. O femelă poate depune apraope în fiecare lună, chiar şi fără “ajutorul” masculului, fiindcă stochează “sămânţa” în organele sale. De aceea, trebuie să aveţi grijă ca populaţia să nu se mărească prea mult. Animal robust, guppy acceptă condiţii de menţinere într-o apă cu un pH de 6,5-8 şi o duritate cuprinsă între 10 şi 20°f. Din nefericire, guppy actuali nu mai sunt la fel de robuşti ca altădată.

Alte “rude”

Alţi Poeciliidae pot în egală măsură să populeze un acvariu pentru debutanţi. Dacă, în natură, numeroase specii precum molly, Poecilia velifera, trăiesc într-o apă uşor sărată, exemplarele de crescătorie au fost aclimatizate pentru a evolua în apă dulce. Încrucişarea sa cu Poecilia latipinna sau Poecilia shenops, a permis obţinerea de hibrizi foarte rezistenţi. Alte specii precum Xiphophorus helleri sau Xiphophorus maculatus sunt şi ele foarte populare şi prezintă astăzi numeroase variante de culori şi forme ale înotătoarelor. Aceşti peşti preferă o apă dură (TH mai mare de 15°f) şi o apă bazică (pH mai mare de 7) dar, datorită taliei lor, necesită un bazin cu un volum destul de mare (cel puţin 100 litri).

Ciprinidele

Danio rerio sau danio zebră, Danio albolineatus, danio curcubeu şi Danio “frankei”, danio leopard, sunt specii de talie mică, de aproximativ 4 cm. Zvelţi, cu un corp alungit, aceştia înoată rapid. Aceste ciprinide gregare trebuie să evolueze într-un bazin de apă cu minimum zece indivizi. Foarte activi şi pacifici, aceştia coabitează fără probleme cu peşti cu o talie echivalentă. Modul lor de viaţă impune totuşi un acvariu cu un volum mai mare de 100 litri. Peştii tolerează o apă mediu dură spre dură (TH 10-25°f) cu un pH aproape neutru (6,5-7,2). Alte genuri din aceeaşi familie convin în egală măsură unui prim acvariu. Peştele arlechin, Trigonostigma heteromorpha, paşnic şi gregar, demonstrează o importantă putere de adaptare. Măsurând 4,5 cm, acesta prezintă o formă originală, ghemuită şi extinsă în înălţime, subliniată de un triunghi negru la spatele corpului. Deplasările sale sacadate îi dublează farmecul. Peştele preferă un mediu uşor spre mediu mineralizat (TH 8-15°f) şi acid (pH 6-6,5). Alte Ciprinide, anumiţi barbuşi se potrivesc deopotrivă unui debutant. Dacă barbusul de Sumatra, Puntius Tetrazona, are tendinţa supărătoare de a se “agăţa” de înotătoarele colocatarilor, acest comportament se atenuează dacă introducem în bazin mai mulţi indivizi ai aceleiaşi specii. Barbusul cireaşă, Puntius titteya, are tentă de un roz carmin, un gabarit mai mic, în jur de 5 cm, şi mai ales un comportament mai paşnic. Condiţiile sale de menţinere sunt apropiate de cele ale peştelui arlechin.

Tetra

Fabuloasele culori roşu şi bleu ale neonului, Paracheirodon innesi, sunt foarte tentante pentru acvaristică. Acest peşte are nevoie de o apă dulce (TH 10-15°f) şi neutră (pH 6,5-7,2) şi nu trebuie confundat cu cardinalis, Paracheirodon axelrodi, mult mai exigent şi mai pretenţios pentru un debutant. Neonul trebuie menţinut în bancuri de minimum 15 indivizi, condiţie indispensabilă pentru a-i limita stresul, şi întotdeauna la o temperatură mai mică de 25 grade C. Printre alţi tetra, mai puţin exigenţi, figurează de asemenea şi Gymnocorymbus ternetzi (văduva neagră), Hemigrammus erythrozonus (neonul roz), Hemigrammus ocellifer, Hyphessobrycon callistus (serpae), Thayeria boehlkei (peştele pinguin), Moenkhausia pittieri, Phenacogrammus interruptus sau Pristella maxillaris.

Substrat animat

Corydoras, peştii-pisică, originari din America de Sud, animă solul unui acvariu. Printre numeroase specii disponibile, unele convin unui debutant, precum Corydoras aeneus, C. arcuatus, C.julii, C.paleatus sau C. trilineatus. O temperatură cuprinsă între 24 şi 26 grade C şi un pH neutru le convine perfect pentru a duce o viaţă socială liniştită. Aceste animale gregare trebuie să evolueze în mijlocul unui grup de minim 6 indivizi. Acvaristul va trebui să le admistreze o hrană special concepută pentru peştii de fund, care să “curgă” rapid.

Articol oferit de revista Aquarium-Terrarium

www.aquarium-terrarium.ro

Puțină istorie

 Algele au fost precursoarele lumii vegetale, apărute pe Terra la puțin timp după primele forme de viață, dar totuși dotate cu o capacitate de fotosinteză. Marea majoritate sunt autotrofe, adică își procură hrana din propria activitate fotosintetică, dar altele pot fi saprofite, parazite sau simbiotice.

Sunt prezente peste tot. În apa dulce și sărată, în mlaștini, dar și în aer.

O mare diversitate

 Un număr mare de specii cresc în acvariile de apă dulce, și sunt de cele mai multe ori dificile de identificat și diferențiat. Pentru acvariști, subdiviziunile sunt uneori mult mai simpliste: alge bune și alge rele! Primele sunt prezente în slabă cantitate și demonstrează un bun echilibru biologic al mediului. A doua categorie se dezvoltă de manieră anarhică și incontrolabilă.

Algele brune

 Algele numite ”brune” sunt în realitate diatome. Constituite dintr-o singură celulă înconjurată de o cochilie de siliciu, acestea colonizează preferențial geamurile, elementele de decor și plantele cu creștere lentă pe care le acoperă cu un strat fin, vâscos, de culoare galben-maronie. Apa cu un pH mai mare de 7,5 le este favorabilă, iar acvariile destinate menținerii ciclidelor lacustre africane se numără printre victimele preferate. Atracția lor spre lumină le incită să se formeze în principal în bazine slab luminate sau în zonele umbroase.

Dezvoltarea lor în acvariul recent pus în funcțiune nu trebuie să vă alarmeze. În momentul în care mediul își atinge echilibrul, adică după câteva săptămâni, acestea trebuie să dispară singure pentru a lăsa locul algelor verzi.

Algele brune care persistă într-un acvariu stabilizat de mai mult timp trădează din contră un dezechilibru, factorii care le favorizează creșterea fiind nivelul de fosfați și silicați precum și intensitatea luminoasă prea slabă.

Diatomeele nefiind organisme fotosintetice, pot fi combătute cu ajutorul luminii. Creșterea duratei de iluminare favorizează dezvoltarea organismelor cu asimilare clorofiliană, precum algele verzi, care le vor concura colonizând suprafețele disponibile. În lipsa unui suport, algele brune nu se vor putea înmulți și vor dispărea. Dar dacă lumina nu este cauza proliferării algelor, schimburile de apă mai frecvente sunt necesare pentru a diminua concentrația în fosfați și silicați. Pentru cazurile critice, este posibil să plasați în compartimentul de filtrare rădăcini care să absoarbă compușii nedoriți. Introducerea peștilor sanitari de tipul Otocinclus permite eliminarea algelor în câteva săptămâni, la fel ca și introducerea melcilor de tipul planorbelor.

Algele sub formă de crustă

 Covorul de alge lipicios poate apărea brusc într-un acvariu. Culoarea lor, datorată unei substanțe numită ficocianină, merge de la verde închis la albastru, uneori la negru. Degajă un miros de acetonă destul de neplăcut. Unii le califică drept alge grase.

Nu este vorba despre vegetale propriu-zise, ci despre bacterii, mai precis despre cianobacterii. Acestea posedă o organizare celulară elementară, fără nucleu diferențiat, și sunt fotosintetice, ceea ce explică faptul că sunt considerate deseori drept alge. Propagarea lor este rapidă și dificil de gestionat manual. Covorul lor lipicios posedă supărătoarea tendință de a se topi sub degete la primul contact. Utilizarea unui sifon permite doar eliminarea unei părți, fiindcă se vor dezvolta din nou în câteva zile.

Cauzele acestei invazii sunt destul de greu de definit. Acest tip de alge apare, de obicei, în acvariile cu un pH mai mare de 7,0 și proliferarea lor este cauzată de slaba calitate a apei. Diminuarea nivelului de nitrați nu este suficientă pentru eliminarea algelor, fiindcă acestea sunt capabile să fixeze sub alte forme.

Unii pești pot face față algelor, precum melcii de tip ampularii (Pomacea spp.) dar deseori algele sunt prea amare pentru a fi consumate. O altă soluție constă în privarea lor de lumină, blocându-le dezvoltarea și distrugându-le. De aceea, trebuie stinsă lumina și acoperit acvariul cu o husă timp de o săptămână. După această perioadă, un sifonaj urmat de o schimbare a apei este necesară pentru eliminarea deșeurilor. Acest tratament de șoc riscă să fie, totuși, nefast vegetalelor superioare.

Cianobacteriile apreciază apele neutre spre bazice; este totuși posibil să fie eradicate coborând nivelul pH-ului timp de câteva ore. Această manipulare trebuie să fie realizată sub un control riguros, deplasând, la nevoie, peștii care nu le-ar putea suporta.

Războiul chimic este și el posibil. Acțiunea produșilor propuși în comerț, combinată cu o opacizare dă deseori rezultatea bune. O linguriță de alb de zinc la 100 de litri de apă este eficientă dar peștii nu suportă acest tratament și trebuie scoși temporar din acvariu. Eritromicina este un antibiotic utilizat de acvariști pentru a combate cianobacteriile. Remediul este radical, dar trebuie să fie folosit cu multă precauție fiindcă riscă să elimine bacteriile care asigură ciclul azotului, indispensabile echilibrului unui acvariu. Schimbarea apei este necesară pentru eliminarea reziduurilor și un control riguros al nivelului de nitrit și amoniac, care trebuie să rămână nul, este de asemenea indispensabil.

Algele filamentoase

 În cursul fazei de demaraj, dezvoltarea filamentelor verzi cvasiinevitabile este semnul punerii în funcțiune a unui ciclu biologic. De aceea, prezența acestora nu este nocivă pentru animale și demonstrează faptul că este vorba despre un mediu sănătos. Atâta timp cât prezența lor este discretă, algele filamentoase nu sunt periculoase și reprezintă chiar un supliment alimentar pentru unii pești erbivori. Proliferând, ele sfârșesc prin a acapara substanțele nutritive necesare altor vegetale și țin umbră plantelor superioare, privându-le de lumină. Fotosinteza este astfel întreruptă și creșterea va încetini. Fiindcă lumina și nitrații le sunt aliați, vor trebui combătute. Prima măsură preventivă constă în a nu plasa niciodată un acvariu în apropierea unei ferestre, dacă razele soarelui pică direct. În acest caz, este recomandată iluminarea artificială.

De asemenea, anumite erbivore, pești, melci sau creveți pot stopa proliferarea acestor alge, dar să nu vă așteptați la rezultate spectaculoase. Prezența acestora pot permite controlul expansiunii algelor dar nu poate suplini lipsa de rigoare în ceea ce privește întreținerea unui acvariu. Din fericire, acest tip de alge sunt mai ușor de eliminat cu ajutorul unui băț, al unei raclete și a unor mănuși speciale.

 Mâncătorii de alge

 Prezența unor specii de pești mâncătoare de alge este uneori indicată mai ales la debutul în acvaristică.

Crossocheilus siamensis este un membru al ciprinidelor cunoscut și sub numele de Epalzeorhynchos siamensis. Este un consumator de alge, în special de alge roșii de genul Andouinella. Adulții pot atinge o talie de circa 15 cm și nu trebuie menținuți în bazine cu un volum mai mic de 100 de litri. Specimenele juvenile de Gyrinocheilus aymonieri sunt reputate pentru capacitatea lor de a consuma algele care se dezvoltă pe frunzele plantelor, pe roci și pe geamuri, însă la vârstă adultă devin agresivi față de colocatarii din acvariu.

Termenul ”pleco” este curent folosit pentru a descrie specii aparținând genurilor Liposarcus, Hypostomus, Glyptoperichthys, Scobiancitrus, Baryancistrus.... Tinerii sunt mâncători de alge, dar ajunși la vârtă adultă pot atinge 40 cm și vor produce haos în bazin.

Printre cele 20 de specii aparținând genului Otocinlus, O.vittatus și O. affinis sunt mai întâlniți într-un acvariu.

Acești mâncători de alge nu depășesc talia de 5 cm și sunt perfecți pentru bazinele plantate, populate de specii calme.

Și unele vivipare apreciază vegetalele și pot contribui la lupta împotriva algelor, printre acestea figurând Ameca splendens.

Benefice sau nu?

În unele situații, algele pot fi benefice în acvariu. Primul exemplu constă în epurarea apei în filtru cu alge, un dispozitiv biologic total natural. Principiul său constă în circularea lentă a apei într-o cuvă luminată unde proliferează o colonie de alge filamentoase care prodce nitrați și fosfați. Lichidul este apoi aruncat în acvariul principal.

Pe stâncile zonelor de coastă ale lacului Malawi, se formează un covor de alge care găzduiește numeroase microorganisme, care furnizează proteine anumitor ciclide.

Un ultim exemplu de alge benefice este pur și simplu decorativ. Deși se aseamănă cu un mușchi, Cladiphora linnaei (ex C.aegagrophila) este totuși o algă verde, care nu invadează acvariul.

Articol oferit de revista Aquarium-Terrarium

www.aquarium-terrarium.ro

Nu chiar orice!

Elemente prelevate din natură sunt bineînțeles primele la care ne gândim datorită aspectului lor...natural! Totuși, unele dintre ele sunt de evitat în mod sistematic, cum ar fi rocile care conțin sulf sau includ metale grele precum plumbul. Nu vă recomandăm deci să adunați toate pietrele și bucățile de lemn pe care le găsiți în timpul unei plimbări în natură!

Trebuie, deci, să cunoaștem natura chimică a elementelor pe care vrem să le folosim, ca și reactivitatea lor în raport cu apa. Decorul unui acvariu nu trebuie să fie la originea poluării și a eliminării în apă a unor substanțe care să modifice nivelul pH-ului sau al durității.

Roca ideală

Un mare număr de pești evoluează într-un mediu stâncos care poate fi reprodus ușor cu condiția respectării unor condiții. Natura pietrelor este primordială. Unele nu sunt inerte în apă și se dizolvă lent eliberând ioni care modifică caracteristicile mediului. Cazul cel mai evident este cel al rocilor calcaroase, care vor crește TAC-ul apei prin difuzarea de carbonați. Așadar, trebuie folosite în deplină cunoștință de cauză.

Aceste materiale sunt indicate mai ales într-un bazin care să găzduiască ciclide lacustre din estul Africii care apreciază o apă foarte mineralizată, sau pentru acvariile de apă semisalină.

Folosirea lor poate fi un mijloc foarte natural de a crește duritatea, dacă apa de la robinet este prea dulce. Unele pietre, care au un aspect găurit sunt foarte decorative și oferă peștilor zone de refugiu și de odihnă. Rocile calcaroase sunt interzise într-un acvariu cu specii de apă dulce și acidă.Dacă vă îndoiți de acest lucru, este suficient să vărsați câteva picături de acid clorhidric, diluat la 1/10 în bazinul cu astfel de roci, sau să cufundați rocile într-un recipient cu apă care să conțină o proporție de10 la sută din acest acid. Dacă apa devine efervescentă, testul este pozitiv.

Rocile vulcanice cum ar fi puzzolanul sunt neutre din punct de vedere chimic. Unele au însă margini ascuție care pot răni peștii de fund (Corydoras, de exemplu). Cele care sunt compuse din granit, sist, ardezie, gresie sau bazalt sunt perfcte în acvariu, ca și piatra gneiss a cărei textură bicoloră permite realizarea unui decor original. Evitați, în schimb, mineralele moi și friabile, fiindcă, pe măsură ce se vor degrada, vor polua apa.

Aceste pietre pot fi colectate din natură, cu condiția să știi dinainte dacă ai voie să le aduni sau nu. Sunt disponibile și în comerțul acvarist dar și la vânzătorii de materiale de construcții. Oricare ar fi proveniența lor, trebuie spălate și periate cu atenție, pentru a elimina toate microorganismele sau particulele vegetale.

Pietre mișcătoare

Ținând cont de greutatea și de forma lor, rocile nefixate bine se pot afunda sau pot provoca stricăciuni în acvariu. De aceea, anumite precauții sunt vitale atunci când amenajăm un decor cu roci. Ca atare, puneți pietrele direct pe geamul de fund și nu deasupra stratului de pietriș. Astfel, nu vor fi răsturnate de peștii de fund. Trebuie să realizați ansambluri stabile, și, pentru mai multă siguranță, este de preferat să fixați anumite elemente cu silicon. Nu trebuie să uitați de asemenea să luați în calcul greutatea totală a acvariului o dată terminată amenajarea sa.

În pădure

Rădăcini, trunchiuri de copaci, crengi, toate decorează biotopul natural al unui mare număr de pești menținuți în acvariu, oferindu-le ascunzători și suporturi de pontă. Ca și anumite pietre, aceste elemente au o influență asupra compoziției chimice a apei. Descompunerea lor eliberează taninuri și acizi ușori care au ca efect scăderea nivelului pH-ului. În plus, apa devine gălbuie... Departe de a fi neapărat un inconvenient, această particularitate poate fi speculată pentru a acidifia apa. Încă o dată, tot acest proces trebuie să fie bine stăpânit de acvarist.

În afara acizilor humici, unele specii degajă substanțe de-a dreptul de nedorit într-un acvariu și ca atare trebuie înlăturate. Este cazul rășinoaselor, care eliberează în apă terebentină, sau a anumitor arbuști exotici cum ar fi laurul roșu, care conțin derivați ai cianurii. Scoarța de copac nu este nici ea indicată, cu excepția plutei. Stejarul, mesteacănul, fagul, salcia, arinul sau vița de vie sunt, în schimb, recomandate.

Dacă vreți să culegeți exemplare frumoase din natură, evitați lemnul verde, care are toate șansele să putrezească, sau lemnul de pe plajă, adus de apă, și plin de sare. Ideal este să găsiți o creangă care a stat înmuiată câteva luni în apă dulce. Aceasta și-a pierdut scoarța și a fost curățată de orice substanță care ar putea polua acvariul. În plus, țesutul său este saturat de apă, ceea ce înseamnă că nu va pluti în acvariu.

În comerț există numeroase rădăcini, cu forme dintre cele mai diverse. Alături de rădăcini de turbă, regăsim rădăcinile de Malaiezia, de Mopani sau de mangrovă, sau chiar stejar de Scoția. Toate aceste vegetale sunt încărcate de acid humic, care le dă o tentă în general închisă, și care se va dizolva în apă dacă sunt plantate ca atare. De aceea, se impune înmuierea lor prealabilă în apă fiartă. Acest tratament variază în funcție de destinația rădăcinii. Reconstituirea unui biotop de tip amazonian, cu apă dulce și pH scăzut, va favoriza degajarea de către bucata de lemn a taninilor și a acizilor slabi. În schimb, dacă este vorba despre o apă dură, înmuierea în apă va trebui prelungită. Acest tratament are ca efect saturarea cu apă a structurii interne a rădăcinilor, care, în momentul cumpărării, sunt uscate și au tendința să plutească. Cei care nu au, totuși, răbdare să treacă prin această etapă, le pot sprijini cu pietre.

Curățenie obligatorie

Chiar alese cu grijă, aceste bucăți de lemn nu se pot integra într-un acvariu fără a suporta un tratament în prealabil care să elimine materia vie susceptibilă de a se descompune. Trebuie mai întâi să eliminăm resturile de scoarță și să curățăm creanga sub un jet de apă cu ajutorul unei perii metalice, pentru a elimina resturile moi. O înmuiem apoi în apă fiartă timp de câteva ore, pentru a fi sterilizată în profunzime. Totul este apoi clătit cu atenție. După acest tratament, bucata de lemn este neutră din punct de vedere chimic. Putem, în egală măsură, să procedăm la o înmuiere de câteva ore într-o soluție de apă de Javel diluată 5%. Soda caustică dă și ea foarte bune rezultate, dar trebuie să fie utilizată cu mare atenție. Procedura este următoarea: se înmoaie lemnul în apă caldă, timp de 1-2 ore, într-o soluție care conține 50 g de sodă la un litru de apă. Apoi o clătire cu apă rece este indispensabilă, apoi, din nou, lemnul se înmoaie în apă fiartă până ce pH-ul va fi neutru.

Bambusul

Bambusul se folosește și el uneori fiindcă posedă o bună inerție chimică, chiar dacă, uneori, are tendința să putrezească după o scufundare mai lungă, în special la nivelul nodurilor. De aceea, este preferabil de sterilizat crengile în prealabil tot în apă fiartă. Pentru un plus de securitate, le putem acoperi cu un strat de rășină de polyester vopsită și parafinată, ca să nu aibă un aspect de material plastic. Această tehnică este aplicabilă la toate tipurile de lemn introduse în acvariu. Munca trebuie să fie efectuată cu atenție, fiindcă nu trebuie uitat niciun milimetru pătrat de suprafață care intră în contact cu apa. Materialul devine totuși total inutil anumitor pești din familia Loricaridelor, cum ar fi ancistrus. Menținerea lor necesită, într-adevăr, prezența unei bucăți de lemn brut, pe care să îl poată consuma, pentru a regăsi lignina necesară organismului lor.

O notă estetică

Odată alese și pregătite materialele potrivite, trebuie să vă lăsați ghidați de propria imaginație și inspirație. Câteva reguli de bază, permit obținerea unui rezultat estetic. Trebuie evitată amestecarea unor elemente diferite. O singură varietate de roci conferă un aspect mai estetic decât o alăturare de roci de diverse mărimi și culori. La fel, o rădăcină mare este suficientă pentru a compune un punct central al unui decor vegetal de mare efect. Aceste elemente vor fi dispuse nu în arierplanul acvariului ci spre geamul frontal pentru a da mai multă profunzime decorului. Amenajarea trebuie să țină cont de nevoile peștilor, în mod particular în domeniul refugiilor și al spațiului vital.

Articol oferit de revista Aquarium-Terrarium

www.aquarium-terrarium.ro